Acasa, Romanesti

Job-ul de sora mai mare

Cine n-are, sa-si foloseasca imaginatia. Cine are, sa completeze. Pentru ca eu o sa descriu acest job asa cum l-am vazut cu cei doi ochi din dotare, cum l-am exersat cu dintii, cu pumnii si picioarele si cum l-am simtit pe pielea mea de multe ori. Cu alte cuvinte, ce ne-am mai batut si ne-am strigat chestii, dar mai ales….ce ne-am mai luat-o! Pentru ca, ce-i drept, copiii Titi si Octavia formau o echipa.

Am avut la dispozitie un an si 2 luni sa profit de atentia integrala a parintilor mei. Si trebuie sa recunosc, imi cam placea. Nu este greu de inteles ca atunci cand l-a adus mami de la maternitate, mi-am simtit teritoriul amenintat. Dar nu voiam sa afle adultii familiei, asa ca mi-am intrat repede in rol. Il hraneam….adica ii furam biberoanele si le sugeam pe sub mese cu viteza sunetului, dupa care il hraneam si pe el, ca doar nu ma lasa sufletul sa il stiu flamand….cu paine, biscuiti…. Il scoteam si la plimbare, sa isi exerseze muschii…sau oasele….tragandu-l de picioare jos din pat si apoi fugind…nu stiu de ce nu se tinea dupa mine… Apoi ne-am facut mai mari si a urmat o perioada interesanta, plina de explorari si descoperiri ale lumii inconjuratoare si nu numai. Partea cea mai placuta era ca eu nu plateam niciodata bilet. Platea fratele meu si pentru mine. Dar si cand ma prindea controlul….plateam retroactiv 😀

De la un timp insa, nu a mai fost asa distractiv. A invatat sa vorbeasca si sa alerge….ori de cate ori intrebau parintii cine a facut prostia, raspunsul lui standard era: “Si Otaia!”. Apoi a invatat ca nu e musai sa faca tot ce ii spun, si a inceput sa se razvrateasca. A invatat puterea a doua cuvinte: “Te spun!” Partea cea mai grea a fost cand si-a dat seama ca este mai puternic ca mine. A fost momentul cand am inceput si eu sa invat…sa pastrez distanta. Dar uneori mai uitam….si ce zburau picioarele in stanga si-n dreapta in miez de noapte….

Din fericire s-au calmat hormonii adolescentei la un moment dat. Si am inceput sa ne intelegem. De-adevaratelea! Cum vazusem noi in filme ca fac oamenii mari. Cum ne tooooot zicea tati ca o sa ne intelegem si o sa ne iubim cand ne-om face mari. Nu l-am crezut o clipa! Si ce dreptate avea! Si cat ma bucur ca este asa!

Acum mi-as lua fratele cu mine in club nu pentru ca altfel nu ies nici eu, ci pentru ca este un foarte bun dansator si ti-e mai mare dragul sa-l vezi desfasurandu-se (dansam asa bine impreuna, ca-i suflam toate fetele). L-as lua cu mine cand ies cu prietenii pentru ca sunt mandra cu fratele meu si ii ascult cu drag conversatiile. L-as lua cu mine in vacante pentru ca stiu ca este distractiva compania lui. Din pacate nu se prea intampla toate astea. Eu am plecat din Balocity cam pe la 7 ani, cand am mers la internat in clasa intai si adormeam seara plangand dupa mami si toti de acasa. Apoi am tot stat plecata de acasa. Ajungeam inapoi cat sa imi fac temele sau sa dorm. In schimb el si-a facut viata la Balo, cu alti prieteni, alte obiceiuri, alt ritm. Si ne vedem mai rar, asa cum ne si sunam. Si imi lipseste mereu relatia aceea din copilarie, cand eram asa de apropiati si faceam toate cele impreuna. Nu zic nu, si acum suntem apropiati, ca doar nu cuvintele ne tin impreuna, dar…parca as vrea sa stiu mai multe despre el, despre ce ii place si care-i sunt visele. Sa ii stiu toate secretele murdare si sa fiu persoana la care vine cand are nevoie de ajutor. Azi ma simt cu adevarat sora lui mai mare si sunt momente cand as vrea sa ii fiu acolo, sa ii spun cand face prostii si sa am grija de fratele meu mai mic. Atata doar ca…nu mai e demult mic… E un ditamai barbatul, care se intinde pe vreo 180 de cm in sus si apasa pamantul cu vreo 85 de kg odata. Saten cu ochi albastri si mereu cu o gluma in buzunar. Mai apretat ca mine (asa a fost mereu) si parfumat de il simt inainte sa il vad. Si se apropie de 31 de ani. Doamne, cand ne-am facut oameni mari, asa cum ne doream cu atata ardoare de fiecare data cand ne suparau parintii?!

Cat mi-as dori sa ma pot intoarce macar o zi la stropitul peretilor cu lapte si cacao, la rasete fara griji, la comploturi impotriva adultilor, la desenele animate de duminica dimineata impreuna cu tati, toti in pijamale, la vacantele de la bunici si la toate cele preocupari ale copilariei.

Mai sunt doar 4 saptamani si o sa imi lipsesti si mai tare!

bro

 

Ziceti voi ca nu-s frumosi copiii familiei Ivan!

bro2

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s