Patite, Romanesti

Parintii si tehnologia

Sa ne fie clar: vorbim aici doar despre a mea pereche de parinti. Daca se intampla ca descrierea sa se potriveasca si altor parinti, asemanarile sunt pur asa: intamplatoare.

Inchipuiti-va ca mai departe de Bucuresti (adica vreo 25 de km distanta) nu am locuit fata de casa natala. Adica ne vedeam destul de des iar in rest ne auzeam la telefon. Cam asa era relatia cu parintii mei, destul de apropiata. Eh, si a venit ziua de 8 iulie, cand am urcat cele 4 bagaje si 2 oameni in avioane separate si ne-am inceput noua viata. De data asta la ceva mai mult de 25 de km….mult mai mult….in alta tara chiar, si aia nu asa de aproape. Dupa cum v-ati dat deja seama, probabil ca ne vom vedea de cateva ori pe an, din varii motive. Si nici de telefonat nu ne telefonam asa des; nu pentru ca nu am putea sau pentru ca nu am vrea, dar….nu stiu cum sa va spun…nu am cu cine vorbi.

Sa descriu: parintii mei locuiesc in casa pe care chiar ei au construit-o cu ceva ani in urma. Casa are etaj, curte cu gazon in fata, curte cu gaini in spate, urmata de o gradina. In casa au pus de toate, ca tot omul: aragaz, masina de spalat, televizor, calculator, telefon fix, internet… Eu pot suna pe fix gratuit, adica fara limita de timp. Deci avem cum sa vorbim.
Pentru cei care locuiesc in Alaska, august este inca vara si frumos afara. In Balocity asta inseamna legume in gradina de udat, gaini de hranit, zarzavaturi de pus pentru la iarna…inclusiv mancarea de zi cu zi se gateste afara, pe “terasa gaina” (numele terasei este dat de locatie, pentru a nu se confunda cu cealalta terasa, din fata casei, care inca nu are un nume complet). Asa ca cei doi parinti se pot localiza pe terasa gaina cat e ziua de lunga, ba si putin din noapte. Iar pe terasa gaina, ati ghicit, nu au nici televizor, nici calculator, nici internet, nici telefon fix. Si cum distanta nu este tocmai mica, nici pe cel din casa nu-l aud. Deci nu avem cum sa vorbim.

Suna fiica lor mandra dimineata la prima ora (in speranta ca ii prinde inainte sa iasa din casa), suna chiar si la pranz (ca poate se odihnesc si ei la racoare dupa ce au mancat), incearca si pe inserat (doar pentru ca inca mai spera), ba chiar si seara, tarziu (poate ii prinde cand ies din dus)… Degeaba! Pare ca suna intr-un loc parasit.

Incepusem deja sa-mi inchipui cum suna bietul telefon de zor si i se aude ecoul in toata casa….cum toti 3 au renuntat si s-au mutat inapoi la bloc si au uitat sa ma anunte….sau poate au plecat intr-o calatorie in jurul lumii….sau poate au fost rapiti de extraterestrii si nu au avut timp sa ma avertizeze ca sa nu mai sun…

Cert este ca sunt perseverenta. Si am sunat aproape zilnic, la ore diferite, tot sperand. Vreo 2 saptamani. S-a dus si entuziasmul celui de-al 2-lea interviu, si al celorlalte oferte…. Am uitat si orice alte vesti mai avusesem sa le dau…. Ajunsesem doar in stadiul in care imi doream sa aud ALO in loc de taaarrrrr…. Simteam nevoia de socializare umana…

Azi am incercat din nou. Sun de dimineata, cand inca mai era intuneric afara….ati ghicit…nimic… Imi mai fac de treaba prin casa, vad un film, sun din nou… mi-a stat respiratia….sa scap farfuria pe care o spalam din mana….sa scap si telefonul in chiuveta….AU RASPUNS!!!! A 12.87-9.867.98-9.875.342-a incercare….dar am reusit!!! Azi am vorbit cu ambii parinti din dotare! Ar trebui sa imi ajunga vreo 3 saptamani, nu? Adica….cat noroc sa am?

Sa va povestesc despre cum se desfasoara conversatiile pe skype cu cei doi parinti Ivan? Mai bine nu…ca udati monitoarele….

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s