Patite, Romanesti

Cum sa faci sa nu-ti mai fie foame

Eram ieri cu Pacificatorul in oras, in cautare febrila si nereusita de pantofi femeiesti. Si, dupa 2-3 ore de plimbat dintr-un magazin in altul si probat miliarde si miliarde de perechi de pantofi, ne dam seama ca foamea incepe sa dea buzna in burtile noastre. Am zis hai sa terminam turul, mai e doar o straduta, uite ce mica este, si apoi incalecam bicicletele si directia casa, masa. Asa am aflat ca nici partea masculina din cuplu nu jongleaza prea bine cu foamea, avand tendinta de a se transforma intr-un monstrulet dulce dar periculos.

Intr-un final ne-am indreptat spre statia de biciclete, putin gabiti de foame si ploaia din aer. Surpriza: doar o bicicleta ramasa. Pai ia-o tu p-asta, ca eu ma duc la cealalta statie sa caut. Ma conformez, imi reglez saua si ma pornesc alene in jos pe straduta pietruita. A 2-a statie si mai sexi, cu nicio bicicleta. Eh, hai la urmatoarea… Si ma pun pe pedalat, lasandu-l pe el in urma. Mandra foc, ca stiu unde este statia (deh, inca mai invat), ma duc sa-l astept victorioasa, zic. Si virez dreapta, sa trec de pe sosea pe trotuar. Si vad cum aluneca roata bicicletei pe langa minusculul pavaj, directia inainte, desi eu eram toata virata la dreapta. Poc, trosc, pleosc! Bicicleta se culca frumos pe marginea drumului, cu picioarele mele armonica – pe piciorul stang mi-a frecat ghidonul si mi-a tras o vanataie splendida de la genunchi spre glezna, cu nuante de albastru si mov; piciorul drept insa….a fost trantit fara pic de mila de asfalt, cu bicicleta peste. Ah, normal ca de asfalt am dat cu genunchiul….ala care oricum ma durea si inainte… 

Ce credeti, imi mai era foame? Pai nu, ca eram ocupata cu respiratul, incercand sa ies din starea de mic soc in care intrasem. Cum Olivier nu vazuse acrobatia, era acum langa mine si se chinuia sa inteleaga ce am si daca mi-am rupt ceva. Tot ce auzea era o respiratie greoaie si eu inghetata in pozitia baston. Langa el s-a oprit si o domnisoara foarte amabila, care ne-a ajutat sa ridicam bicicleta, sa luam geanta de pe trotuar si sa indreptam bastonul. A plecat linistita la masina care o astepta, doar dupa ce a inteles ca noi suntem, de fapt, impreuna.

Pana acasa am continuat pe jos, in incercarea de a mentine genunchiul in miscare. Acasa am fost oblojita cu gheata pe umflatura de la genunchi si unguent de propolis pe ambele picioare. In tot timpul asta, nici urma de foame!

Bine, voi puteti adapta….cu rolele, cu placa….se poate si alergand daca va dati putin silinta (va spun din experienta). Si stati linistiti, foamea revine. Incet, dar sigur.

Ah, da….pana la urma am si mancat aseara. Nu de alta, dar Pacificatorul nu si-a lovit nimic si foamea lui este periculoasa daca este lasata libera….

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s