Romanesti

Mi-e dor si doare

Nu aveam subiect pentru astazi. Ce sa-i faci, uneori muza e in vacanta. Si atunci apelam la muz. Aka Pacificatorul. Doar ca…azi nu era acasa. Norocul meu ca am prieteni si isi mai amintesc de mine din cand in cand (simtiti nota usor dramatica?). De data asta a fost randul lui Calin sa ma sune. Poate si pentru ca Mada tocmai ce a plecat. Sau poate pentru ca i-am zis explicit sa ma sune… Ideea e ca am reusit sa ne auzim. Timp de o ora chiar. Ceea ce imi spune multe, avand in vedere ca el, Calin, este om de afaceri cu agenda incarcata.

Pentru mine a fost, inca de cand ne-am cunoscut, un mister faptul ca el are o afacere. Pana nu il vedeti viu, cu iepurasul la piept, in hainele lui colorate peste corpul usor pufos, cu sprancenele evindente, cu strungareata la vedere si cu jocul de picioare cand face o prezentare, n-aveti cum sa intelegeti nedumerirea mea. Prima data cand l-am vazut, era o seara cu membrii HUB. Eu tocmai descoperisem placerea de a gati dulciuri, asa ca adusesem biscuiti si briose. Calin s-a plantat langa farfuria cu biscuiti imediat ce am indepartat foaia de staniol. N-aveai cum sa nu-l observi. Facea glume si uneori comentarii intepatoare unora, intre 2 biscuiti si o gura de vin. Avea burtica rotunjoara si era tot rosu de la caldura. Radea mult…chiar neobisnuit de mult. Si avea sprancenele pensate femeieste. Mai intai il auzeai, apoi ii vedeai sprancenele. Dupa ce iti trecea socul, il vedeai si pe el. Te intriga.

In prima instanta l-am supravegheat discret, sperand sa mai ramana biscuiti si pentru ceilalti. Apoi am renuntat… n-avea rost. Macar au iesit buni…

Dupa cum spuneam, nu intelegeam cum acest personaj de numai 20j si ceva de ani poate fi la a 2-a afacere, de data asta chiar mergand bine lucrurile. Unde mai pui ca pare si mereu cu capul in nori… Vai de fundul ei de afacere! Noroc ca are asociati, ca altfel…

Cam asta era prima mea impresie despre Calin Ionut Pascu, nascut pe 1 iunie (nu, nu din intamplare). Mai departe de adevar nici ca puteam fi! Omul asta este exact opusul a ceea ce pare a fi la prima vedere! Responsabil, foarte comunicativ, foarte, dar FOARTE uman, vesnic cu o gluma sau o vorba buna in buzunar, langa iepurele AP-ilica si cu o memorie mamut (pe care am reusit sa i-o stric usor, dar asta e alta poveste). In plus, este doritor de dezvoltare. Ceea ce ma face sa stau linistita, ca e pe maini bune – ale lui.

Primul joc impreuna, m-a suspectat a fi hoata din joc, pentru ca radeam prea mult. Prima cina impreuna – am dansat, am mancat usturoi si ne-am gasit porecla Garlic, pentru care am ras toata noaptea, am baut vin si m-am imbatat, am plans amandoi, am speriat un sofer de taxi, care ne-a sfatuit sa deschidem geamul, in cazul reactiilor adverse la alcool, dar cel mai important, am legat o prietenie rara. Dupa seara aia la Pirania au urmat multe. Gatit, alte sticle cu vin, povesti, desoperiri, orase, oameni, amintiri mii, conferinte, lectii, rasete, trairi, dormit in parcare la Carrefour pentru ca n-am gasit cazare, plans, si mai multe povesti, dar mai ales amintiri. Acum, 1 an si 6 luni mai tarziu, simt ca omul asta a facut mereu parte din viata mea. Si sper sa fie acolo si pe viitor.

Azi, dupa un scurt rezumat al ultimelor evenimente, a zis ca vine sa ne vada de revelion (te-am parat, e oficial, nu mai poti da inapoi!). Mi s-a parut foarte natural si normal sa ne petrecem revelionul impreuna. Dupa care, o secunda mai tarziu, mi-am amintit (iar) ca imi lipseste. E un dor fizic si deloc sexual. E dorul de a schimba privirile noastre codate, de a ne spune “aaaaa….Garliiiic….” cu lacrimi in ochi, de a imparti frateste un macaron, de a-l simti in spatele meu cum se invarte asteptand sa fie gata omleta, de a ne imbratisa pana la suflete, de a canta din toti plamanii la un drum lung, de a rade in hohote in situatii dificile, de a asculta un concert impreuna…. Sigur, povestim multe si acum, suntem acolo unul pentru celalalt, dar nu ne putem lua in brate. Si nu ne putem scoate in oras, doar pentru ca. Iar asta….imi lipseste.

Nu ma vait, ca n-am de ce. El e bine si progreseaza cu fiecare zi, eu sunt acolo unde mi-am dorit sa fiu si progresez si eu in ritmul meu. N-am motive de vaitat. Dar simt. Sunt trairi care trec prin mine ca acceleratul de Franta. Sunt emotii care se cer traite si, de ce nu, descrise…impartasite. Mi se intampla sa ma uit la copii pe strada si sa imi curga lacrimile pe obraz, pentru ca undeva, intr-un parc Bucurestean, ne-am povestit lucruri si am pus pe tava dorinte. Asa cum de fiecare data ma uit in vitrinele dese cu macarons si devin melancolica, pentru ca era o vreme in care nu trecea saptamana fara un tratament macaronesc. La fel sunt cantece si carti si poze… Toate trezesc ceva in mine, ceva bun si pozitiv, ca altfel nu se poate cu el, Calin, cel mai pozitiv om din cati cunosc (romani, adica… nu degeaba Pacificatorul e nascut 9 zile mai tarziu).

Asa ca mi-e dor. Si da, doare. Dar e o durere constructiva, pentru ca stiu sigur ca ne vom mai intalni. Dar mai ales pentru ca eu stiu ca visele se implinesc, iar eu am o poveste de 12 pagini care se vrea traita. Si Calin e acolo, in poveste.

Garlic, ceaiul asta e pentru tine! Te iubesc, ma!

Ma duc sa-mi iau un servetel…. Pe voi va las cu niste poze reprezentative.

IMG_1082IMG_2452IMG_1859 _BB_3796

Advertisements
Standard

2 thoughts on “Mi-e dor si doare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s