Romanesti

Sa mai crestem, zic!

De ceva vreme parca nu mai sunt eu. Adica, cum adica? Pai… sunt tot eu, Octavia Ivan, dar parca altfel. Apai sa va explic…

Am tot 167 de centimetri, dar parca sunt mai alungiti, am tot 2 picioare dar ceva mai cu muschi, aceeasi talie, dar mai supla, acelasi par dar mai bogat si mai stralucitor, aceeasi fata dar intinerita… O fi de la sport, de la mancare, de la aerul cu accent frantuzesc, de la dragostea nemarginita ce ma inconjoara… n-as sti sa va spun. Stiu doar ca imi place nespus de mult sa privesc femeia minunata in care ma transform! Mai ales cand stiu cata munca este la interior. Pentru ca, nu-i asa, adevarata schimbare incepe dinspre miez spre exterior.

Am invatat ca este important sa stiu ce vreau si mai ales ce nu vreau. Am invatat sa am incredere in oameni si in alinierea planetelor. Am invatat sa imi formulez dorintele de maniera simpla dar explicita; ii este mai usor universului sa mi le indeplineasca (in felul lui). Am invatat sa ma bucur de experientele mele; sunt facute special pentru mine si pentru nevoile mele. Am invatat sa vad partile pozitive si apoi am vazut ce bine este asa! Am invatat ca intr-o relatie persoanele raman mereu separate de ceilalti / celalalt, cu dorinte proprii, cu ganduri proprii si cu stil propriu iar asta este foarte bine, pentru ca asa se formeaza echipele! Am invatat ca a avea nevoie de timp si spatiu pentru tine nu inseamna nici ca esti suparat, nici ca nu-l mai iubesti pe celalalt, ci pur si simplu ca iti lipsesti. Am invatat sa-mi ascult corpul si, cel mai important, instinctele. Am invatat ca oamenii sunt frumosi asa cum ii gasim si nu-i putem schimba fara ca ei sa ne ceara asta. Sin inca mai invat…

Ieri (ca si in zilele dinainte), am incheiat ziua tragand niste concluzii despre ceea ce vreau pentru mai departe. “Intamplator” imi ajung sub ochi si in urechi texte, ganduri, citate fix despre ceea ce ma roade. Si simt cum se creeaza conexiuni si se nasc raspunsuri. Asa se face ca la fiecare sfarsit de saptamana sunt cu un pas mai aproape de imaginea clara a ceea ce vreau sa fac si cea care vreau sa fiu. Ba chiar ma sperie uneori viteza cu care se intampla lucrurile si ma surprind intrebandu-ma daca sunt pregatita pentru ceea ce urmeaza. Raspunsul este clar: chiar daca nu sunt, ma voi descurca frumos, pentru ca nu primesc mai mult decat pot duce! Asta nu inseamna ca nu ma simt coplesita uneori si indoielnica, dar…sunt si eu om printre toti oamenii.

Ma privesc in oglinda si ma vad crescand pufoasa ca o paine pusa la dospit. Sigur, am framantat aluatul cu manecile suflecate pana la cot, ba mi-am tras si-o dunga de faina diagonal pe frunte. Dar cand vad painea cum creste, parca nu mai conteaza oboseala si efortul. Ba chiar as mai pune de-o paine, cu alta faina si alte seminte.

Ieri am primit un mail care continea un articol ce urmeaza sa fie publicat pe site-ul unei asociatii. In articolul ala se vorbea despre un eveniment cu 6 oameni la care am participat si se pomenea doar numele meu ca persoana care a contribuit efectiv cu idei si propuneri. Eu, Octavia Ivan, romanca adusa de inima in Toulouse, cu job de bona si proiect de antreprenor cu master… eu am impresionat un francez cu experienta si o carte scrisa… Ce rezultat mai elocvent pot cere? Ca sa nu mai spun de motivare…

Ei bine, eu asta sunt acum. Mai este mult de lucru si abia astept! Intre timp, sunt dornica sa ajut pe aceia dintre voi care vor sa creasca mari si nu stiu cum. Normal, prin prisma experientelor personale.

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s