Romanesti

Mama lor de emotii!

Ca sun un potential client pentru a stabili urmatoarea intalnire sau pentru a-i aminti a suta oara sa-mi trimita grafica la un produs, ca sun una din mame pentru a intreba ceva personal sau nu, ca sun la doctor pentru o programare sau pe cineva abia intalnit… de fiecare data mi se strange stomacul intr-un colt rotund, mi se imprastie concentrarea in mii de locuri, mi se face brusc sete sau nevoie de facut pipi sau pofta de inghetata…imi transpira palmele si subsioarele, ba uneori si talpile..ma grabesc si nu ascult sau uit sa spun lucruri importante… Dupa care inchid si pun telefonul pe masa si imi dau seama ca am facut-o din nou! Mi-am lasat iar toata familia de daca si parca sa isi faca de cap, acoperind cu harmalaia lor toata ratiunea si tot calmul meu natural.

Asa-i ca vi se intampla si voua? Nu sunt o ciudatenie a naturii, care nu a invatat inca sa nu se mai faca mica in fata necunoscutilor, asa-i?

Pai sa va explic cum functioneaza defectul meu sistem. Intalnesc persoana, deci necunoscuta si, pentru ca in prima faza toti oamenii sunt buni, destepti si frumosi, ii pun frumos fiecare pe piedestalul lui; eu am avut timp sa ma cunosc si sa imi vad inclusiv praful din spatele cartilor, asa ca m-am coborat de pe piedestal. Prin urmare, conversatia incepe stangaci, uitandu-ma in sus spre interlocutor. Din fericire uneori se schimba lucrurile, cunosc oamenii, ne imprietenim si ajungem sa vorbim de la aceeasi inaltime. Dar uneori nu se intampla si ma trezesc ca ma doare gatul de la atata privit in sus, si incep sa ma simt inconfortabil si in cele din urma sa evit chiar astfel interactiuni. Desi uneori oamenii sunt chiar interesanti si buni de conversat, doar ca eu ma blochez acolo, cu o treapta mai jos, unde chiar eu m-am trimis.

As zice ca sunt pe drumul cel bun, din moment ce pot scrie randurile astea. Am facut primul pas, cel de constientizare. Cel putin nu mai plutesc in deriva, cu sentimentul ca vai, uite ce rai sunt oamenii si ma fac sa ma simt inferioara. Pentru ca nimeni nu ma poate face sa ma simt in niciun fel, daca eu nu-i las. Dar in cazul asta, eu sunt omul cel rau, pentru ca uit sa ma vad cat sunt de minunata si incomparabila. Si m-as intreba eu…de ce simt nevoia sa ma raportez la ceilalti, din moment ce fiecare este unic, in felul lui? De ce sa nu ma bucur eu de cate am realizat pana acum (chiar daca mai putin ca altii) si sa invat de la cei care au reusit mai mult, ca sa pot aplica apoi in felul meu, pe drumul meu?

Aveam poate 23 de ani cand am inceput sa descopar lumea din afara granitelor tarii. Tot pe atunci cunosteam tot felul de oameni interesanti si plini de informatii. Pana cand, intr-o zi, la o cafea cu un personaj cu vreo 10 ani mai experimentat, el se mira ca nu stiu x si y si imi povestea locurile vazute de el si experientele traite, iar eu ma faceam mica pe scaun, simtindu-ma din ce in ce mai nestiutoare si inferioara. Asta in loc sa ii spun personajului ca ma bucur tare mult ca a reusit sa faca si sa invete toate cele lucruri, pacat ca nu a avut cine sa-i explice cum sta treaba cu modestia si respectul celorlalti, dupa care sa-i pun cafeaua intre ochi si sa ma duc sa-mi iau o inghetata de castane (bine, ca n-as fi stiut pe vremea aia ca imi place inghetata de castane, dar puteam macar s-o caut).

In 4 luni voi fi chiar eu personajul cu 10 ani mai experimentat. Si da, am vazut multe locuri si am trait multe intamplari, din care am invatat si mai multe. Dar, de-as putea sta de vorba cu mine de 23 de ani, mi-as spune sa am rabdare si curiozitate, dar cel mai important, sa apreciez fiecare pas. Sper ca m-as intelege…

Sigur, mereu voi fi mai putin umblata, experimentata si invatata ca altii mai in varsta, dar macar acum nu ma mai deranjeaza lucrul asta. Ba chiar mi se pare normal. Se numeste evolutie. Ma uit spre Octavia de 42 de ani si ma umplu de speranta, pentru ca vad doar o multime de posibilitati. Pana la urma…ce-mi trebuie mai mult?

Gata, ma bag in sedinta de furtuna de creieri (brain storming): ori taiem piedestalul la toata lumea, ori ne punem si ne cream unul sa se invarta dupa soare!

P.S.: inca de dupa acea cafea de la 23 de ani tati mi-a spus toate cele de mai sus, dar mi-au trebuit ani buni ca sa inteleg cu adevarat ce imi spusese. A mia oara: tati meu este cea mai tare persoana din univers! Si este casatorit cu mami, cea mai minunata persoana din univers! (da, stiu, minunata este deja superlativ, dar simteam ca nu este de ajuns)

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s