Romanesti

Cata adaptare, omule!

Bine, recunosc, vorbesc in principiu despre mine, ca doar petrecem foarte mult timp impreuna eu si cu mine. Asa ca am cam ajuns sa ma cunosc.

In fiecare zi mintea mea scrie articole despre diverse subiecte. Din cand in cand degetele mele fac echipa cu mintea si pun articolele respective in format electronic si aproape de fiecare data decidem impreuna sa le impartasim cu voi, deja dragii mei cititori.

Azi am decis sa scriem despre adaptare, adaptabilitate, adaptat si toata familia de cuvinte. Mai precis, despre cum s-a intamplat minunea in cazul meu. Articolul a luat forma cand ieseam dintr-o institutie a statului, pe numele ei Pole emploi, si imi dadeam seama ce diferita este femeia care a fost astazi la ghiseu fata de femeia de acum 12 luni. Azi am stiut unde ma duc si de ce, n-am avut urma de emotie, am sporovait cu domnisoara de la ghiseu intre 2 intrebari si 3 raspunsuri, ba am si ras de 2 ori jumate. Am completat formulare si am inteles explicatii. Ba chiar am dat indicatii cu nume de strazi in drum spre Pole emploi…

Apoi am plecat cu muzica in urechi si m-am oprit la posta, ca sa trimit ceea ce va fi una din comenzile mele ca si antreprenor; iar am stiut unde ma duc si de ce, am rezolvat totul in 3 minute si mi-am continuat drumul spre unul dintre cei 3 clienti la care lucrez. Iar schimburi de idei si 2 rasete, ba chiar si o semnatura de contract (yey!).

Cunosc din ce in ce mai bine cartierul in care locuim, stiu unde sa ma duc sa-mi iau ce am nevoie, rezolv proceduri administrative si chiar sfatuiesc noii sositi. Merg muuuuuuuult mai relaxata pe strada si nu ma mai simt pierduta la fiecare pas. Ba chiar am si muzica in casti, va dati seama cat de relaxata sunt!

Cand suna fixul raspund din placere, doar pentru a le spune ca nu sunt interesata nici de o alta asigurare de sanatate, nici de un voucher gratuit dar nu prea, nici de pestisorul de aur. Iar cand sun pe la companii inteleg ce-mi spune persoana de la capatul firului si particip la conversatie. Relaxata in limita posibilului, avand in vedere ca e importanta prima impresie, fie ea si telefonica.

Probabil ca unii dintre voi cititi si nu vedeti prea clar unde-i adaptarea asta de care scrie echipa minte-degete. Ei bine, vin detaliile 🙂

Cand am ajuns aici cu toata viata intr-o valiza mare, una mica si vreo 13 colete, nu erau lucrurile nici pe departe asa de relaxate. In primele zile Olivier a stat cu mine, ca sa imi arate putin imprejurimile, dar a trebuit sa se intoarca la munca in cele din urma si sa ma lase libera ca pasarea cerului. Asa de libera, ca n-am iesit din casa in primele zile. Eram intr-o zeama de oboseala si dezorientare ca ma inspaimanta doar gandul de a deschide usa. Ca si cum un balaur mare, cu 12 capete m-ar fi asteptat sa ma puna pe gratar. Asa ca n-am deschis usa.

Intr-un final oboseala s-a reparat cu somn si aranjat de lucruri. Am ramas doar cu frica. Pe care am invins-o putin cate putin, pana m-am regasit in afara casei. Doamne, cum cascam ochii la fiecare piatra de pe strada ca sa imi amintesc drumul inapoi. Si cat de necunoscut era totul… Si cat de mult nu ma simteam acasa… Si cum nu intelegeam nimic din tot ce se intampla in jurul meu… Si cat ma oboseau toate…

3 luni mai tarziu m-am simtit singura (scrie si in manual, e termenul standard). Doar eu si copacii care nu vorbeau, cu pietrele care nu se miscau si soarele care nu iesea. A fost cu lacrimi si oftaturi dese, dar in cele din urma glanda lacrimara a secat si facusem febra musculara de la atata oftat, asa ca m-am oprit. Si mi-am facut cont pe internations si am trimis mesaje la aproape toti romanii din Toulouse care aveau cont acolo. Si asa se face ca nu m-am mai simtit singura, ba chiar am si iesit cu vreo 2 fete cucuiete care au fost intelegatoare cu novicea.

Apoi a inceput cautatul de job. Bine, ca incepuse mai devreme, dar rezultatul ramanea mereu acelasi: no parlo enough franceza! Asa ca m-am facut bona la doi copii care nu vorbeau nici engleza nici romana si care mi-au mancat sufletul pana am inceput sa li-l mananc eu pe al lor. 9 luni!

Primele dati cand ma duceam cu CV-ul pe la magazine (cum te duci cu sorcova de anul nou), stiam doar sa spun ce ma invatase Olivier: cum ma cheama si ca vreau sa vorbesc cu responsabilul, ca sa-i plasez hartia. Habar n-aveam de CDD, CDI, Interim sau mai stiu eu ce alte feluri de mancaruri ma intrebau oamenii (da, imi este foame!). Acum trimit liste cu site-urile agentiilor de interim si le spun nou venitilor pe unde sa mearga si ce sa intrebe. Ba chiar am trecut la nivelul urmator si caut un alt tip de contract.

Primele iesiri cu prietenii lui, primele cumparaturi cu el si de una singura, primele gateli de mancaruri frantuzesti, primele carti citite, primele seminarii, primii metri condusi pe taram frantuzesc…toate au fost o provocare pentru mine, fiecare in parte. Si majoritatea obositoare. Mai ales iesirile cu prietenii lui francezi…

Azi insa…dupa “numai” 14 luni (fara 6 zile), sunt de-a casei! Merg singura la cumparaturi si stiu chiar ce tip de branza sa aleg, ma descurc la piata cu legumele si vanzatorii lor, stiu sa ajung din punctul A in punctul B fara sa ma uit pe vreo harta desenata de Olivier seara dinainte, stiu unde sunt hainele care-mi plac, am cumparat cadouri pentru aniversari, am gatit pentru petreceri, am iesit la cafea cu prietenii lui francezi (fara el), am scris scrisori de motivare si am fost la intalniri franceze (care de afaceri, care pentru job), am reusit un examen de admitere (integral in franceza)…de 2 ori! si cate si mai cate…

Merg foarte relaxata pe strada, caut interactiunea cu ceilalti (pe care o evitam cu maiestrie si cu ochii in pamant), citesc, scriu si cant in franceza. Ma simt ca la mine acasa in orasul roz numit Toulouse. Pentru ca sunt! Nu stiu de cand anume, dar sunt acasa la mine…si la el…la noi amandoi…

Asa ca da, m-am adaptat. Destul de repede chiar, avand in vedere cantitatea imensa de noutati care s-a rasturnat la mine-n cap peste noapte. Si inca ma mai adpatez, ca doar lumea-i intr-o continua schimbare!

Ma simt asa…de parca as putea face orice….

Advertisements
Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s