Ca doi batranei, seara, ne-am pus la un film. Cum a fost randul lui sa aleaga, a luat singurul film pe care il evitam de ceva luni. Nu de alta, dar avea…niste zombies si noi ne pregateam de vise placute.
Ultimul tren spre Bouan. S-un litru de ceai bun si aburind.
Povestea se intampla, ati ghicit, nu foarte departe de Busan (adica in foarte sudul Coreei de Sud). Toata lumea vorbeste coreeana, mai putin zombies, care stiu doar sa spuna aaaarrrghhhhhrrrffffttttssss si sa muste oamenii de gat. Muzica, in schim, este in coreeana.
O sa fiu naspa si o sa va povestesc putin din ce se intampla in film. Totul incepe cu o familie despartita, formata din tata si fiica (locuiesc impreuna cu bunica) si mama, care locuieste in Busan. Cum tatal este tot timpul la munca, fetita se simte singura si neglijata si isi doreste foarte tare sa mearga sa-si vada mama. Cum-necum, isi convinge tatal s-o insoteasca in tren pana la Busan. Odata instalati in tren, la stiri incep sa apara manifestatii ciudate peste tot si in momentul in care trenul pleaca, oameni ciudati se ciocnesc de geamurile trenului. Unii reusesc sa urce in tren. Zombies, bineinteles. Cum erau infometati, se pun pe gaturile pasagerilor. Care, odata muscati, se transforma la randul lor in zombies infometati. Scenariul clasic…
Si aici isi face aparitia morala. Tatal, un egoist si egocentric din fire, are un singur tel: sa-si salveze pielea (si a fiicei lui, din fericire). Asa ca impinge pe toata lumea ca sa-si faca loc si nu se opreste ca sa-i ajute pe ceilalti sa nu se transforme in meniu principal. Dar fetita lui il priveste nedumerita. Nu-i intelege rautatea. Ea vrea sa-i ajute pe toti. Si incearca s-o faca.
Putin cate putin balanta se inclina si raman din ce in ce mai putini oameni in tren, obligati sa se protejeze de atacurile zombiilor. Privindu-si fiica, putin cate putin, tatal se transforma (nu, nu in zombie). La inceput fortat de imprejurari, apoi din proprie initiativa, isi pierde egoismul. Salveaza oameni.
Printre pasageri este un domn special. Pe la vreo 60 de ani, cu multa experienta in spate, foarte acru si care se agata de viata cu unghiile. Pe principiul fiecare pentru el si nu putem avea incredere in nimeni, reuseste sa ucida cativa din pasageri, implicit, pentru ca nu a vrut sa le deschida usa si sa-i lase sa intre (de teama ca zombies nu intra odata cu ei). A impins vreo 2 persoane in dintii zombiilor ca sa-si scape pielea. Ar fi fost capabil s-o dea si pe fetita la zombies daca l-ar fi ajutat sa ramana in viata. Un barbat ideal, ce mai! Genul de care nu-ti pare rau daca il papa zombii.
Ironia este ca, putin cate putin, tatal fetitei si batranul acru se gasesc de parti diferite ale usii. Si tatal incepe sa-l priveasca diferit pe batran. Oarecum cu frica, realizand ca el era doar o versiune mai tanara… Intr-un fel, se vedea pe el peste 30 de ani.
Transformarea tatalui este asa de puternica, incat spre sfarsitul filmului se sacrifica pentru a salva 2 persoane: fiica lui si o femeie insarcinata.
Acum, ca stiu sigur ca nu veti vedea filmul, am o intrebare pe care o tot macin: voi cum ati reactiona in situatii critice? Fiecare pentru sine sau munca in echipa? Paralizati de frica sau va mobilizati?
E drept, frica scoate adevarul la suprafata. Si nu-i intotdeauna cu sclipici si fundita roz…
Octavia Ivan 